Aflu dintr-un articol de Andrei Plesu aparut in “Dilema Veche” ca s-a stins din viata, la 91 de ani, istoricul de arta Radu Bogdan. Asemeni lui Andrei sunt si eu uluit ca o asemenea pierdere este ignorata in buimacitorul concert al stirilor fara semnificatie cu care suntem bombardati zi si noapte. Posesiv pana la sufocarea celuillalt dar nu mai putin generos, tot pana la sufocare, un munte de informatii despre anii interbelici, despre cenaclul “Sburatorul”, despre Liceul “Cultura”, despre activistii Sectiei de Propaganda si ai “frontului ideologic”, (Ofelia Manole, M. T. Vlad, Simion Alterescu, Gh. Gonda etc), Radu Bogdan era o arhiva vie a istoriei artelor plastice din Romania ultimelor sase decenii si chiar mai mult. Serialul sau “Un martor al realismului socialist” ramane un document revelator pentru cei care vor sa inteleaga acea pustiitoare perioada (lucru confirmat si de istoricul Cristian Vasile). Daca ar fi sa sintetizez personalitatea sa, as folosi cuvintele anima candidissima.
Cele doua monumentale volume despre Ion Andreescu ar face mandria oricarei culturi de anvergura: de o coplesitoare eruditie, scrise cu o dragoste unica pentru marele artist, ele sunt exemplare si din punct de vedere metodologic. Radu Bogdan aplica in istoria artei tehnica pamantului parjolit: nu lasa nimic neinvestigat, nescormonit, nescrutat. Cu sprijinul premierului Maurer, cercetatatorul de la Institutul de Istoria Artei din Bucuresti a ajuns in 1965 pe insula Brioni, in Iugoslavia, la resedinta lui Tito, in cautarea unui tablou daruit maresalului iugoslav de catre Dej si Ana Pauker in decembrie 1947. Facand zeci de fotografii, din varii unghiuri, a miscat putin tabloul si a descoperit in spate, in prezenta unui ofiter al securitatii din tara “vecina si prietenea”, microfoanele instalate de politia secreta a lui Rankovici. Asa s-a ajuns, imi spunea Radu Bogdan, la elimina
