La Enescu te duci dacă eşti cu adevărat la curent cu ceea ce se întâmplă grandios pe marile scene, sau îţi cumperi bilet pentru că te gândeşti că vei avea ocazia să afli despre ce e vorba. La Enescu merg artişti, oameni politici, merg studenţi, corporatişti sau alţii, neîncadrabili în vreo categorie specifică. Merg cei care se pregătesc intens pentru concerte – de exemplu melomanii cu abonament la Ateneu sau la Sala Radio – sau cei care, pur şi simplu, adulmecă mondenitatea cultă a festivalului.
La Enescu aplauzi corect sau incorect... Dacă te-ai încadrat în cea de-a doua categorie acum doi ani, poate reuşeşti anul acesta să înţelegi regulile. E simplu, altminteri: nu aplauzi niciodată după prima parte! Dacă încă nu ai citit pe Wikipedia câte părţi are un concert şi câte o simfonie, care se cântă legat şi care separat, aştepţi până când cei care ştiu puţin mai multă materie decât tine, aplaudă. Ar mai exista câteva reguli simple care, odată respectate, vor crea spaţiul armonios necesar unui concert pentru a genera acea senzaţie „de nedescris” pe care dorim cu toţii să o simţim: nu întârziaţi, nu tuşiţi neapărat între părţi şi închideţi telefoanele mobile. Dacă Apple va continua să fi e genial şi mondial şi după plecarea lui Steve Jobs, ne interesează prea puţin în sala de concert, la Enescu, în mod special. Iertare dacă v-am jignit!
Vom avea timp, însă, pe parcursul celor 25 de zile, să vorbim şi despre atmosfera de dinainte de concert, de discuţiile de pe holuri, de personalităţile care vor veni şi la această ediţie, de efectul pe care unii artişti l-au avut asupra publicului, de lucruri pe care le-au spus oaspeţii muzicali etc., adâncindu-ne în starea de festival, cât să ne fi e de ajuns următorii doi ani. Este atât de uşor să ne procurăm muzică, dar pare din ce în ce mai greu să ajungem la spiritul ei! De aceea, veniţi cu toţii la Enescu! d
