Este util, din când în când, să evaluăm drumul parcurs de sisteme importante ale societăţii, în cazul de faţă de sistemul educaţional.
În decembrie ´89, am schimbat sistemul politic, economic, social, nu şi sistemul educaţional, care a rămas încremenit în tiparele anterioare anului 1990. Cu pierderi uriaşe pentru evoluţia social-economică a ţării noastre, productivitatea şi atractivitatea economiei fiind dependente de calitatea sistemelor de educaţie şi formare profesională.
Ca şi cum n-ar fi fost suficient, a apărut şi s-a dezvoltat fenomenul cunoscut sub sintagma fabricile de diplome. Profitând de cererea uriaşă de diplome universitare, s-a iniţiat o adevărată industrie de diplome şi titluri doctorale fără acoperire în competenţe şi cunoştinţe, în recunoaştere ştiinţifică internaţională, fără cadre universitare titulare care se formează în 10-15 ani, dar aducătoare de venituri uriaşe pentru universităţile de stat şi private. Venituri regăsite în salariile de mii sau zeci de mii de euro pentru rectori şi camarilele acestora.
Fenomenul n-ar fi fost posibil fără conivenţa instituţiilor statului, reprezentat de Ministerul Educaţiei, comisii parlamentare, în care regăsim rectori şi profesori universitari, agenţia de control a calităţii, ARACIS, formată tot din cadre universitare, instituţii care au lăsat neacoperită zona de control, anchetă şi sancţiune administrative. Mai mult, proprietar al bazei materiale a universităţilor de stat, bază ce ar fi trebuit să servească interesele românilor, nu sub forma dă banii, ia diploma, statul a acceptat o autonomie a acestora, inclusiv financiară, care a însemnat o privatizare de facto, după modelul cunoscut al agenţiilor guvernamentale.
Nu întâmplător declara Mihail Hărdău, în urmă cu doi ani, că Universitatea ŤSpiru Haretť şi alte universităţi controlează Ministerul Educaţiei şi Parlamentul României
