Uniunea Europeană este în cumpănă. Propunerea preşedintelui Franţei şi a cancelarului german a aşa numitei reguli de aur a trezit opoziţii chiar în Franţa şi chiar din partea socialiştilor, care nu doresc să marcheze un punct pentru opozantul lor principal, votând în Adunarea Naţională impunerea în Constituţie a prevederii unui deficit anual de maximum 3%. În plus, orice pretendent la putere se teme să nu se vadă, odată ajuns acolo, pus în situaţia de a nu-şi putea răsplăti susţinătorii.
Întrebarea unui cetăţean din afara sferei economice este una simplă: de ce trebuie guvernele să trăiască peste posibilităţile financiare ale statului, în timp ce restul cetăţenilor sunt mereu avertizaţi „atât produceţi, atât primiţi"? Şi mai ales de când a apărut regula aceasta, păguboasă pentru urmaşi, chiar dacă avantajoasă, un timp, pentru contemporani, de a lăsa mereu moştenire datoriile generaţiei viitoare sau măcar guvernului viitor? Dacă statul român ar folosi banii împrumutaţi pentru educaţie şi sănătate, încă n-ar fi nimic de zis, ştiut fiind că investiţia cea mai rentabilă pe termen lung a unei naţiuni este aceea în educaţie. Cea pentru sănătate are şi ea o bătaie mai lungă decât s-ar părea. Numai că investiţia în educaţie nu este în vederile nici unui guvern în ţara noastră, nu a fost nici în anii pe care ne-am obişnuit să-i idealizăm.
A trăi peste posibilităţile prezente este un sistem inventat de bănci. Acestea şi-au depăşit de mult atribuţiile, împingând lumea spre dezastru, mai ales de când, vorba unui pretendent la nominalizarea socialistă din Franţa, pentru preşedinţie, au început să dicteze în loc să se supună. Nici după enorma ranfluare de care s-au bucurat marile bănci americane şi cele europene, independenţa lor păguboasă nu s-a diminuat. Şi nici unul dintre guvernele lumii, nici un preşedinte, oricât ar fi el de puternic, nu se aventurează să le i
