Fragment dintr-o recomandare la Libertate, romanul lui Franzen care a agitat şi snobărimea şi cititorii de rînd din toată lumea. Traducere proaspătă în Ro, lectură inevitabilă. Textul integral e pe elefant.ro.

Franzen practică înverşunat exerciţiul de bază al limbajului literar. Scrii un roman ca să pui în scenă păreri greu de exprimat şi de demonstrat altfel în birocraţia intelectuală contemporană. Scrii un roman ca să oferi secţiuni şi mostre dintr-o societate, epocă, fără să te chinui cine ştie ce să impresionezi, să te dai mare artist nonconformist. Şi mai scrii roman aşa cum trăieşti: când inerţie, când intenţionalitate, când lene – iese doar cu ceva noroc, ceva onestitate, ceva oportunism-populist, teme la modă.

Schemă cu interiorul valizei: personaje şi linii de fugă tematice Romanul de şcoală veche are ceva dintr-o epopee: e ca un cufăr imens în care înghesuim zei, idoli falşi, idei tâmpite, idei strălucitoare, personaje fără vlagă, eroi memorabili. Dacă ştii să scrii inteligent, restul e dureroasa formalitate a umplerii paginilor. Citiţi interviuri sau texte autobiografice ale lui Franzen şi veţi vedea că problema nu e niciodată cufărul propriu zis de teme, idei, personaje, ci travaliul călătoriei pur şi simplu. De aia, spune el, şi-a şi intitulat romanul Libertate, pentru că libertatea este mai mereu derivă, uneori profitabilă, alteori chinuitoare.

Am stabilit. Romanul nu e o oglindă pe care s-o plimbi pe marginea drumului. E un geamantan cât toate zilele. Ce are Franzen înghesuit acolo faţă de Corecţii. Simplu: în Libertate sunt înghesuiţi anii 2000, aşa cum în Corecţii stăteau anii ’90. Avem deci lupte grele geek-intelectual-nonconformist-din-greşeală versus rocker-plictisit-de-propriul-narcisism. Lupte (date în sinele aceluiaşi personaj) între femeia independentă, puternică şi casnica indiferentă. Între generaţia idealistă a părinţi