Acum vreo câteva luni a făcut mare vâlvă proiectul de scoatere din Constituţie a articolului după care averea este prezumată licită. Ambasadele Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei s-au mobilizat şi ele pentru a convinge politicienii români că la ele acasă averea obţinută din corupţie sau din alte infracţiuni este confiscată de către stat. Este un principiu atât de simplu că îţi vine să râzi când vezi câte dezbateri aparent principiale stârneşte la noi: pur şi simplu în România este eficient să furi şi să iei şpagă, pentru că, dacă eşti prins, rămâi cu averea.

Faci ceva puşcărie doar în cazul cu totul improbabil în care eşti: a) prins + b) anchetat + c) ai ghinionul să dai peste unul dintre puţinii judecători care chiar trimit corupţii la puşcărie, pentru că cei mai mulţi dintre ei dau sentinţe cu suspendare. Deci, dacă ajungi în situaţia cu totul improbabilă în care ţi se aplică toate cele trei condiţii de mai sus, atunci te alegi cu o excursie scurtă la puşcărie, dar rămâi cu averea. De pildă, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Remus Baciu, a fost prins cu o şpagă de 1,5 milioane de euro.

Dacă omul respectiv face atâţia bani dintr-un singur caz, e de presupus că a) a făcut ceva bani în viaţă + b) a distribuit în sus şpaga la partid sau la cei care îl susţineau în funcţie + c) a distribuit şpaga orizontal spre notari, judecători, avocaţi şi alte persoane implicate într-un caz de restituire. Adică nu pot să cred că s-a trezit într-o dimineaţă şi, cu totul excepţional, i-a venit să ceară o ditamai şpaga. Era, în mod evident, un sistem de distribuit şpăgi în natură, ca şi la vameşi. Nu degeaba omul nostru a făcut aşa o frumoasă carieră politică începând cu Guvernul Năstase, continuând cu Guvernul Tăriceanu şi supravieţuind sub toate guvernele Boc. Bun, asta fiind situaţia, ce păţeşte Baciu din partea statului r