Leta vrea să-i cumpăr trotuar. A observat că, în Bucureşti, cine are trotuar are de toate. Bucureştiul însuşi creşte mâncând din sine, se extinde în interior înfulecându-şi trotuarele.

Când maşinile s-au înmulţit mai repede decât oamenii şi n-au mai încăput în oraş, primarii de sector au tăiat din trotuare şi au făcut parcări. Au tăiat în lung, au tăiat în lat, au decupat, au scobit. Sau, mai simplu, au tras nişte dungi pe asfalt, au desenat parcări. Şi acum maşinile stau una lângă alta, una în alta, în spic, în pieptene, maşini, maşini, ne împiedicăm de maşini, respirăm maşini.

Primarii au urcat şi bicicletele pe trotuar, printre maşini, în picioarele bucureştenilor rămaşi fideli mersului pe jos. Au lipit benzi de plastic şi gata pistele pentru biciclete. A fost mai simplu aşa. Trăim în civilizaţia bidinelei şi a lipiciului. E ieftină şi ne împacă pe toţi: pietoni, biciclişti, şoferi, maidanezi. Pe trotuare au pus statui, reclame, chioşcuri, moloz, rufe, tufe, fufe. Când s-au pomenit cu o groapă şi n-au avut ce face cu ea, edilii tot pe trotuar au pus-o. Sau o baltă. Ce să facă ei cu o baltă mâlită, plină de larve de ţânţari, unde s-o aşeze în oraş? Tot pe trotuar. Pe trotuar se poate depozita orice. Că bucureştenii au maşini, nu mai merg pe jos.

Când nu mai găseşte unde să-şi parcheze maşina, bucureşteanul o urcă pe trotuarul lui. Îşi face loc printre amărâţii de trecători alungându-i cu claxonul, plesnindu-i cu înjurături. E teritoriul lui, marcat cu ulei şi cu benzină. Pune maşina de-a latul. Pietonii n-au decât s-o sară sau să treacă pe dedesubt. Dar lor le place pericolul şi preferă s-o ocolească păşind pe carosabil, pe la botul maşinilor în goană. Cei mai săraci, care n-au moştenit trotuare, parchează pe trecerea de pietoni sau pe banda pentru biciclete.

Trotuarul e bun de loc de veci pentru maşina ucisă