Am început să parcurg, din nou, drumurile înspre Enescu. Sunt aceleaşi bulevarde pe care oraşul mi le pune la dispoziţie aproape zilnic; dincolo de rutina urbană, festivalul le învăluie acum într-un aer ale cărui particule sunt aşteptarea, curiozitatea, nerăbdarea.
Las în urmă Ateneul pregătindu-se de muzica miezului nopţii, cobor pe lângă Sala Palatului; plimbarea traversează Cişmigiul şi intră pe străduţele cu case vechi şi plăci comemorative. Ajunge la Operă şi deschide culisele.
Înainte de Lohengrin, artiştii au emoţii, au nevoie de o îmbărbătare în oricare dintre limbile mapamondului, se întorc în faţa oglinzii şi adaugă o ultimă tuşă de culoare. Temperamentală. Gesticulează şi, fredonând, îşi intră în roluri. Lasă la o parte orice altă influenţă de personalitate. Sunt Lohengrin, Elsa, Ortrud, Telramund, sunt Regele, nobilii, suita, societatea medievală. Îl văd o fracţiune de secundă pe tenorul Johan Botha purtând deja mantia argintie.
După spectacol îl voi auzi râzând, dar acum este metamorfozat în impunătorul Erou cu puteri magice, adus de lebădă în Brabant, pentru a o salva pe Elsa. Oamenii necostumaţi, aşa cum sunt eu, par că sunt intruşi în această lume. Roşesc. Am intrat în intimitatea transformării lor înainte de scenă şi-mi pare c-am făcut un sacrilegiu.
În curtea interioară o voce anunţă "Este ora 18:45!” Atâta exactitate în această dup-amiază caldă şi umană de septembrie aproape mă sperie; mă trezesc şi găsesc rapid drumul către partea de clădire rezervată publicului, urc pe scări, arunc o ocheadă în jur şi m-aşez fără o vorbă.
Realizat în urmă cu 90 de ani pentru a inaugura Opera Română, reluat aproape 50 de ani mai târziu şi revenit în repertoriul liric abia în 2011, Lohengrin este cel mai impresionant spectacol al Bucureştiului actual. Este necesar un efort aproape supraomenesc pentru a conduce,
