Am tremurat la scandări, am avut emoţii pentru premianţii Hagi, Bölöni, Popescu şi Munteanu, dar mai ales am cântat imnul cu 50.000 de români, ce n-aş fi crezut posibil prea curând: nici eu să cânt, nici ei să cânte.
În sfârşit, în România, ca spectator la un meci de fotbal, nu te simţi umilit. Ok, sunt nişte condiţii: să-ţi iei biletul din timp, să te duci din timp la meci şi să laşi maşina la cel puţin 2 km. Zis şi făcut. Ca ziarist e o ocazie rară să trăieşti un meci important ca un om obişnuit. De aceea, iertaţi-mi greşelile, am povestit ce-am trăit şi simţit.
Am ajuns la stadion odată cu cele două naţionale, cu două ore înainte de meci. Am lăsat maşina la jumătate de oră distanţă şi m-am plimbat liniştit - ce cuvânt mare la un meci de la noi! - până la noua minune a României. Am trecut în cel mult două minute şi civilizat de cele două filtre de la sectorul meu. Îmi pare rău, nu ştiu cum aţi parcat şi intrat cei veniţi mai târziu.
Preţ de tribuna I,loc de peluză
Locul meu, desemnat, nu ales, aşa cum mă aşteptam: preţ de tribuna I, loc de peluză. După linia de fund a porţii din stânga, dar, ce-i drept, pe fotoliu. Cu fundul pe moale, am zis să pozez şi să fac live pe Twitter. Prima greşeală: telefonia moartă, wireless-ul "furat" de la presă, ca şi mort. Am rămas cu pozele în memorie şi cu textul scris pe telefon cu gândul că va ajunge pe mail la dumneavoastră. Bag de seamă că a ajuns, deşi nici acum nu sunt sigur.
Cu mai mult timp liber fără net, am plecat să trag cu ochiul. Pardon, să fac documentare. Imediat, şoc: locul lui Hagi e mai central ca al meu, dar între Ponta şi Văcăroiu! Nu ştiu ce-aş fi ales, cred că pe al meu. Dintre mii de VIP-uri, sute de sportivi, Hagi a "nimerit" acolo. Tare!
Ce huiduieli şi-auluat francezii!
Atmosfera e ca niciodată în România chiar şi cu 5.000 de
