Ştim cu toţii cine merge cu Aston Martin: vecinul meu de pe Lascăr Catargiu cu număr de Braşov, un gen Funduleţ de prin Dorobanţi şi James Bond. Pe vecin nu l-am văzut niciodată cum arată, dar sunt convins că e mic, gras, urât şi cu bube pe faţă, aşa că nu am treabă cu el. Pe Funduleţ nu am cum să fiu invidios, pentru că eu pot să am un fund rotund şi fără să mă folosesc de lucrul ăsta pe post de nume. Rămâne, deci, domnul Daniel Craig.
Nu vezi nimic rău în asta, nu? Daniel Craig e bine, James Bond e şi mai bine. Iar binele se asortează minunat cu Aston Martin. Şi, cu toate astea, eu chiar nu mi-aş lua niciodată un Aston Martin.
Sunt mai multe motive pentru asta şi nu au absolut nimic de-a face cu preţul unui Aston coroborat cu venitul meu lunar, anual sau chiar pe viaţă. Nu, e vorba pur şi simplu de deziluzia pe care sunt convins că o voi simţi atunci când îmi voi da seama că Aston Martin nu e nimic altceva decât o altă maşină pe care banii o pot cumpăra. Ar fi ca şi cum prietenul meu cel mai bun ar veni la mine într-o zi şi mi-ar spune că e Iisus Hristos. Şi, mai mult decât atât, ar transforma şi bidonul de apă Bucovina într-un vin roşu şi gros, ca să nu mai existe dubii. Iar apoi am lua bidonul şi am merge să-i cunosc familia, însă nu pentru totdeauna.
Aston Martin trebuie să rămână acel Sfânt Graal pentru toţi oamenii cărora le plac maşinile, nu ca Ferrari, care poate să intre într-un zid, condusă fiind de Christiano Ronaldo, spre exemplu, sau Lamborghini, care poate să fie spălat cu apă luată din fântânile de pe Bd. Unirii cu găleata (este drept, asortată la culoare).
Aston trebuie să rămână maşina lui James Bond, şi nu a lui Vlad Mitrache, chiar dacă Vlad Mitrache şi-ar permite-o. Vlad Mitrache trebuie să aibă în continuare impresia că maşina asta o să-i aducă femei, şi mai mulţi bani, dar, în primul rând, o viaţă mult mai palpitantă de
