Cu câteva zile în urmă m-a oprit pe stradă un tânăr. Blugii erau rupţi, purta o geacă de motociclist, părul lung strâns într-un coc la spate, ochelarii erau rotunzi ca ai lui Troţki. Cu convingere revoluţionară mi-a spus: „Sunteţi singurul om de dreapta! Europa e o ficţiune. Să demolăm imperialismul". Vorbea tare. Un domn elegant, în puterea vârstei, tocmai îşi luase ziarul de la chioşcul de alături. S-a întors şi mi-a spus: „Şi când te gândeşti cât ne-am dorit să intrăm..." Un bătrânel ponosit, cu ziarul sub braţ şi o pungă mare de plastic, s-a apropiat să mă scuipe printre proteze. „Minţiţi poporul cu televizorul. Mare om era Antonescu". O bunicuţă cu basma a aruncat şi ea din mers: „Scăpaţi-ne de ăştia, că vin ăia să ne cumpere. Nimic nu mai avem".

I-am întins mâna tânărului. Mi-a strâns-o complice, nefiind atent la ce-i spuneam totodată. „Nu-s de dreapta, sunt pragmatic". Întâmplarea îmi tot revine în minte ca semn al confuziei ce domneşte printre locuitorii ţărişoarei. Între naţional-comunism, luptă de clasă şi exploatare, bătaia din piaţa publică pentru putere, că de idei nu poate fi vorba decât arareori, între „ăştia şi ăia" ne lăsăm purtaţi de întâmplări de aici şi de aiurea. S-a înstăpânit un fel de fatalism furios greu de administrat. Toată lumea e supărată pe toată lumea, adversitatea e duşmănie, dacă nu eşti alb, eşti negru, dacă încerci să fii tu însuţi, eşti bănuit de conspiraţie. Între timp, corabia se scufundă cu căpitanul agăţat de catarg.

Ne amăgim cu cifre meschine, creşterea economică de 0,3% prevesteşte un viitor luminos. Ce dacă au scăzut un pic exporturile? Înainte crescuseră ca Făt-Frumos. Ce dacă economia privată moare de inaniţie din cauza subfinanţării şi noi ne împrumutăm cu peste un miliard de euro pe lună pentru a hrăni un stat îmbuibat şi risipitor? Ce dacă nu-s bani pentru învăţământ şi sănătate? Noi facem reguli