Orice-am face şi oricît am fantaza, moartea rămîne un lucru inestetic şi indecent. Sîntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca şi cînd şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi, totuşi, în corpul pe care îl ştiu atît de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat.
1981. Prima amintire despre moarte: Dana, cu cîţiva ani mai mare decît mine, a avut un accident de karting. Nu fuseserăm prietene, doar vecine. Timp de cîteva zile, toată lumea de pe strada noastră povestea ce se întîmplase, cum volanul maşinii îi intrase fetei în abdomen, pierduse mult sînge şi nu mai putuse fi salvată. Cînd m-am dus s-o văd (după îndelungi parlamentări cu ai mei, obţinusem această favoare), aveam pregătită imaginea fetei moarte: un ficat imens, zdrobit de o fierătanie. Ea stătea însă cuminte pe masa din sufragerie, îmbrăcată într-o rochie de mireasă. Nici urmă de sînge sau de bucăţi de kart. Totul era alb şi curat. N-am mai intrat niciodată de-atunci în casa Danei. Nu ştiam cum arată un ficat sănătos, cu atît mai puţin unul zdrobit, dar mi s-a părut nedrept să ştergi urmele adevărate, să cosmetizezi într-atît de tare povestea unei morţi. Am visat-o mult timp după aceea pe fată cum îşi căuta bezmetică prin curtea şcolii volanul kartului cu care alergase şi cîştigase nenumărate curse.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90 2004, o seară de sîmbătă. Stau împreună cu alţi trei prieteni în faţa ecranului unui computer. Aşteptăm relaxaţi ca imaginea să pornească de pe DVD. Scurtmetrajul documentar The Act Of Seeing With One’s Own Eyes/ Actul de a vedea cu proprii ochi, din 1971, al regizorului Stan Brakhage, începe cu o uşă care duce într-o cameră de disecţie. Totul s-a filmat la morga din Pittsburgh, iar condiţia pusă de spital –
