Personajele lui Caragiale îşi joacă în linişte şi metal coregrafi a, în faţa schelelor care vor fi , pentru o vreme, faţada Teatrului Naţional. Se lasă seara. În Sala Mare, El Banch, compania chiliană aflată sub conducerea artistică a lui Gigi Căciuleanu, va dansa Noche Bach.

Atmosfera este mai vioaie decât la Operă; tocurile aleargă într-o parte şi-ntr-alta, schimbă invitaţii, întâmpină prietenii, sunt nerăbdătoare şi zâmbitoare. Descopăr o combinaţie de eleganţă şi lejeritate, intelectualism şi mondenitate. Mă uimeşte această societate plăcut parfumată, adunată pentru a participa la un spectacol de balet, dar, pe muzică de Bach! Prinsă între curiozitatea artistică şi cea socială, încerc să-mi explic contrastele pe care le simt plutind în aer.

Aş putea spune că secolul XX s-a jucat cu muzica veche, încercând să o reintegreze între obiceiurile societăţilor sale, neştiind exact cum să procedeze, cum să o trateze logistic şi cui i s-ar potrivi, de fapt. Prea ocupate să angajeze orchestre şi dirijori de renume pentru repertoriul clasic standard, companiile mari de înregistrări au lăsat în seama labelurilor cu venituri medii rolul de a deschide seria producţiilor baroce. În faza de expansiune a pieţei muzicale, căutându-şi direcţia, ele au realizat şi promovat înregistrări calitative cu opusuri ale maeştrilor timpurii. Era aceeaşi perioadă în care publicul începuse să se măsoare în stadioane, iar vinyl-urile să devină un must al societăţii tinere. Datorită cerinţelor culturii pop, studiourile au evoluat rapid pe plan tehnologic. De puterea acestei dezvoltări au benefi ciat, neprevăzut şi paradoxal, şi cei preocupaţi de estetica muzicală a secolelor XVII-XVIII. Discuri care-ar fi trebuit să rămână în doar câteva exemplare au devenit succese de public larg, astfel încât, acum, în anul 2011 oricare dintre noi îşi poate procura fără greutate Bach, Hande