Începând cu acest număr, în săptămânile în care se va desfăşura Festivalul Enescu, vom publica, alături de cronicile muzicale semnate de Oltea Şerba-Pârâu şi acest Jurnal de festival datorat distinsei doamne Grete Tartler. (Ziarul de duminică)

Merg la Festivalul George Enescu din 1964. Eram pe atunci elevă de liceu, impresionată, uluită de marile nume a căror muzică n-o puteai asculta, în acele timpuri, decât la radio (nici măcar discurile nu erau accesibile, abia apăruseră pe la Bucureşti pick-up-uri, din care eu am dobândit unul abia când am devenit studentă la Conservator). Îmi amintesc că festivalul acela a început pe 5 septembrie, că am ascultat Mahler, Das Lied der Erde, cu Iordăchescu, şi l-am ascultat pe însuşi Szering, care a cântat Ciaccona de Vitali, Sonata a III-a în Re Major de Brahms, Sonata în re de Prokofiev, o Bagatelă de Scărlătescu, o Nocturnă de Szymanovski, şi a dat vreo 9 bisuri! Venise şi Karajan (care a dirijat o simfonie de Mozart, Neterminata de Schubert şi a V-a de Beethoven) şi a dat ca bis un vals de Strauss, ca tot vienezul; l-am ascultat şi pe André Cluytens, "dar nu se compară". Cum şi noi studiam la orchestra liceului Neterminata , făceam bancuri că mai lipseşte a cincea de Beethoven ca să avem repertoriul lui Karajan!

Recitalul lui Cassado (demn urmaş al lui Casals, născut în 1897 - avea atunci 67 de ani) m-a fericit cu Toccata pentru cello şi pian de Frescobaldi, 7 variaţiuni pe o temă de Mozart de Beethoven, Sonata a doua în Re de Mendessohn Bartholdy. Fiind intrată pe blat, ca tot elevul, am stat în primele rânduri, lângă nişte japonezi de la ambasada lor care arătau ca nişte mumii. (Ulterior, când am ajuns eu însămi să primesc bilete de protocol prin diverse ţări europene, m-am întrebat mereu de ce or fi aşezând gazdele invitaţii la concerte în primele rânduri, unde acustica e cea mai proastă). Colegele me