Celebrul biolog Konrad Lorenz arată cum mecanismele naturale de competiție și selecție pot fi uneori deturnate în modurile cele mai perverse. Un exemplu ar fi acela al coarnelor tot mai largi și mai elaborate pe care le dezvoltă masculii anumitor specii de rumegătoare. Competiția lor pentru gratificații sexuale și prestigiu înăuntrul turmei declanșează un mecanism biologic de adaptare la un microcontext, un subsistem particular al luptei mai generale de supraviețuire. Iar acest subansamblu tinde să se autonomizeze pînă într-atît încît se rupe complet de prioritățile adaptative ale individului și speciei. Altfel spus, coarnele tot mai mari îi fac pe respectivii cerbi mai mult sau mai puțin lopătari tot mai limitați în posibilitățile lor de mișcare: sînt extrem de grele și, deci, reprezintă o povară teribilă și presupun un mare consum de energie pentru a fi cărate, iar pe de altă parte, se pot oricînd bloca în ramurile copacilor. Consecința este că, prinși în competițiile lor atletice, masculii rumegători devin tot mai puțin capabili să-și asigure supraviețuirea proprie și să protejeze turma de atacurile din afară. Această poveste din lumea animală este utilă pentru a ne face să înțelegem cum și de ce se nasc listele de criterii din ce în ce mai ample în funcție de care se face selecția proiectelor noastre de cercetare. Avem de-a face aici cu un caz particular al procesului de enclavizare a unui mecanism birocratic, un subsistem menit să facă mai eficientă funcționarea ansamblului, dar care, repliat în el însuși, condus de mobiluri cu totul limitate, devine o amenințare directă la adresa societății. Pentru a urca pe scara onorurilor și a ajunge tot mai importanți în lanțul alocativ, birocrații trebuie să se remarce prin propunerea/inventarea de criterii pentru a împărți resursele și pentru a controla/evalua utilizarea lor. În punctul de pornire, aceste obiective