Când Gabriel Chifu mi-a propus să scriu un material pentru rubrica despre „Cărţile colegilor mei”, nu mi-am dat seama în ce labirint aveam să intru. Dar când m-am aşezat la masă pentru a onora solicitarea, m-am văzut tot mai descumpănit.
Să mă refer doar la un anumit coleg nu mi se părea corect, atâta vreme cât mă simt solidar cu un număr mult mai mare de scriitori. Să scriu despre doi-trei prieteni? Despre care dintre ei? Care doitrei îmi sunt mai colegi decât alţii mult mai numeroşi? Şi, pe urmă, m-am întrebat, există „colegialitate” între autori, în spiritul definiţiei unui dicţionar de neologisme care defineşte termenul „coleg” drept „tovarăş de studii, de muncă, de activitate etc.”? Păi, eu mă simt mult mai coleg cu un scriitor care a terminat o cu totul altă facultate decât mine, iar munca mea la o carte este solitară, nefiind în clipele-zilele-anii aceia „tovarăş de muncă, de activitate” cu nimeni altcineva decât cu mine însumi.
Să înlocuiesc termenul „coleg” cu „prieten”? Nici asta, mi-am dat repede seama, nu merge: este adevărat că în viaţa mea de singuratic mă întâlnesc mai mult cu persoane cu care am preocupări şi afinităţi apropiate, însă vechile mele prietenii se perpetuează şi cu cei câţiva oameni de care m-am ataşat de decenii şi care nu sunt neapărat scriitori.
Să scriu despre două-trei cărţi ale unor autori pe care-i consider „colegi”? Şi, ceilalţi, cei despre care n-aş scrie, nu mi-ar mai fi „colegi”?
În disperare de cauză, am pătruns în rafturile bibliotecii mele, sperând că măcar acolo există o selecţie bazată atât pe colegialitate, cât şi pe legături stabilite între oameni care citesc. Aiurea! Cine a intrat vreodată în apartamentul meu ştie că acolo nu există decât cărţi, cărţi şi iar cărţi. Şi multe pipe. Pentru că nu sunt capabil să elimin nici un volum, oricât de stupid, greutăţile considerabile de hârtie ce îmi ap