Echivalarea democraţiei cu alegerile este mai mult decât o greşeală sau o reducere, este de-a dreptul o falsificare. Ca să nu mai vorbim despre obsedanta referire la puterea majorităţii, fie ea parlamentară, fie „populară".
Căci, democraţia, ne-o aminteşte din nou Pierre Rosanvallon în ultima sa carte, este „Societate celor egali". De altfel, şi titlul acestui articol este inspirat dintr-una din lucrările mai vechi ale fondatorului Republicii ideilor, în care Rosanvallon analiza neîncrederea activă, care, sub forma monitorizării, prevenirii şi judecării critice a acţiunilor publice conduce către contra-democraţie. Mobilizarea energiilor politice negative, a pesimismului social, politic sau economic împing societăţile noastre spre imobilismul informat al telespectatorului sau internautului. De aceea, retragerea cetăţeanului - a celui fără de care democraţia nu poate exista - din forumul public spre sfera privată pare mai degrabă efectul pervers al democratizării fără limite, decât o atitudine antidemocratică asumată.
Pe de altă parte, la noi, comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare, schimbarea sistemului electoral, reorganizarea administrativă, reforma constituţională sunt tot atâtea forme ale unui puseu politic antidemocratic cu care societatea românească este confruntată şi pe care aceasta nu pare să-l poată contracara. Un puseu a cărui substanţă ideologică urmăreşte nu doar să instituţionalizeze regimul inegalităţilor care să protejeze actualele „elite" în timpul unei crize a cărei durată nu poate fi precizată, ci să transforme radical societatea. Puţin contează democraţia în tot acest efort de transformare radicală a regulilor jocului.
Legitimitatea democratică nu constă în impunerea „reformelor" de sus, de către cei ce au vremelnic puterea sau cred că ştiu mai bine de ce are nevoie „poporul", ci în negocierea lor cu cât mai multe grup