Orgiile clientelare au transformat conceptul de partid într-un echivalent al pepinierelor mafiotice. Mentalul colectiv românesc, în proporţie de 90%, acordă o singură semnificaţie motivului pentru care, peste noapte, un individ se hotărăşte să devină membrul unui partid politic: vânarea banului public.

Cu alte cuvinte, cea mai eficace şi palpitantă metodă de a-ţi umple buzunarele, fără ca "infernul muncii" să-ţi tatoneze creierul sau cârca. Desigur, o percepţie colectivă ce nu mai necesită nicio argumentaţie.

Oricât de clare ar fi ideile politice, oricât de competent şi pertinent ar fi candidatul, majoritatea covârşitoare a electorilor români votează şi va vota în continuare Trupuri şi nu Idei. Adică? Păi, sindrom clasic: pe degeaba ideea pusă la bătaie este bună, dacă cel care o produce este captiv într-o estetică urâtă. Nu cred că e nevoie să dezvolt mai departe...

Fără alte adăugiri, voi afirma: în opinia mea, la baza neîncrederii alegătorilor români faţă de partidele pe care le votează nu se află neapărat calitatea morală îndoielnică a candidatului, ci autismul cinic în care partidele băltesc, singurul liant dintre ele şi elector constând doar într-o defulare grotescă de himere populiste. Ce vreau să spun? Că, la ora actuală, cea mai gravă problemă a partidelor din România este lipsa acută a unor politici publice - adică, lipsa unui element vital, a cordonului de legătură dintre partid şi alegător -, care să ţină la curent şi să integreze alegătorul în metabolismul decizional al vieţii politice. Ca să fiu şi mai exact, "paradigma" politicii româneşti de ultimă oră pare a sta în felul următor: alegătorul habar n-are ce face şi ce vrea partidul pe care l-a votat, iar partidul nu dă doi bani pe realitatea în care trăieşte alegătorul. Între partid şi alegător există un zid cu fisuri atât de întortocheate, încât ochiul nu poate concep