Este de actualitate demararea procesului de privatizare a managementului unor companii de stat, condiţie stipulată în acordul încheiat de către guvern cu Fondul Monetar Internaţional. În acest context am urmărit cu interes academic şi nu numai concretizarea indicatorilor de performanţă funcţie de care echipele manageriale urmează a fi stimulate.

Nu îmi ascund surprinderea cu privire la unele opinii exprimate public de către persoane care probabil au şi participat direct la fundamentarea indicatorilor de performanţă conform cărora primordială este rentabilizarea acestor companii, pe aceste baze statul urmând a fi remunerat cel puţin pe două căi: impozit pe profit şi eventual dividende. Această judecată este cel puţin îndoielnică din simplul motiv că rezultatul net al unei companii este un indicator foarte uşor manipulabil contabil. Obţinerea de profit este o condiţie necesar, dar nu şi suficientă pentru evitarea dificultăţilor de natură financiară. Modificarea duratei estimate de funcţionare a mijloacelor fixe în sensul prelungirii acesteia şi, pe această bază, diminuarea amortizării anuale incluse pe costuri, reducerea sumelor alocate provizioanelor sunt doar două dintre metodele uzuale aflate la îndemâna managementului pentru cosmetizarea rezultatului net. Sunt celebre în literatura de specialitate cazurile unor companii americane ai căror manageri au determinat cosmetizarea rezultatului net cu scopul evident al încasării unor bonusuri anuale cel puţin indecente prin raportarea unui profit net artificial obţinut. Hazardul moral a fost evident în timpul recentei crize financiare declanşate în sistemul financiar-bancar american când contribuabilul de rând a finanţat în realitate bonusurile indecente încasate de către management, via sistemul TARP operaţionalizat de către guvernul S.U.A. (vezi tabelul de mai jos).

Se remarcă la o analiză fie şi sumară a