Nine eleven, cum i se zice, a împlinit zece ani. Şi dacă teroriştii arabi au urmărit scăderea, fie şi cu puţin, a deschiderii lumii civilizaţiei noastre, au obţinut ce au vrut. E drept, au mai obţinut şi nişte războaie pe care nu ştim sigur dacă şi le-au dorit, deşi, după credinţa că viaţa nu face doi bani pe care o împărtăşesc sinucigaşii cu desuuri explozibile, se pare că asta nu-i deranjează.
Aşa cum sublinia cineva nu de mult, chiar în această pagină, cel mai grav lucru care a urmat atacului laş de la 11 septembrie 2001 este pierderea încrederii. E vorba de pierderea încrederii instituţionale, cea care a modificat controalele la aeroporturi şi care face să vezi - fapt inimaginabil înainte - soldaţi înarmaţi pe străzile New York-ului şi chiar ale Parisului.
Asta vedeam numai în anii de tristă amintire ai lui Ceauşescu, un regim care chiar pe lipsa de încredere se baza.
La zece ani însă după abominabilul eveniment, mai poţi să constaţi ceva, într-o lume care părea a-şi ignora trecutul. Dacă eroii din anii de început ai acestei civilizaţii sunt pe cale să fie uitaţi, în schimb s-a intensificat amintirea celor ucişi atunci şi a faptului propriu-zis.
Efect pe care, desigur, teroriştii islamici nu aveau cum să-l prevadă, el depăşind, în mod evident, posibilităţile lor de analiză. Toate acele panglici pe care sunt scrise cuvinte simple precum viaţă, credinţă sau solidaritate, pe care mii de oameni le legau zilele trecute pe gardul de fier forjat al Catedralei Saint Patrick, cea care a supravieţuit miraculos dezastrului, deşi era foarte aproape de Turnurile Gemene, semnalizează o întoarcere a oamenilor de cele mai diverse categorii către propriul lor trecut, asumarea unui trecut care le-a modificat viaţa.
Sau, de fapt, înţelegerea că acel trecut, acel eveniment teribil din propriul trecut, le-a modificat viaţa.
La 11 septembrioe 2001, a
