Niciun om de buna credinta nu are motive sa se indoiasca de necesitatea unui asemenea muzeu. El tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate. Sigur, putem discuta filosofia unul asemenea Muzeu, putem avea puncte de vedere diferite legate de periodizari,de metodologia muzeologica, de logistica, de accentul pe represiune, pe institutii ori pe viata cotidiana (desi, la urma urmei, si acolo tot despre represiune era vorba, doar ca mai voalata, mai putin atroce). Andrei Plesu a scris acum cateva saptamani in “Dilema Veche” un patrunzator articol in care analiza o inutila galceava legata de ceva ce tine de iesirea din anormalitate si de intrarea in normalitatea memoriei democratice. Sunt unul dintre cei care pretuiesc in cel mai inalt grad Memorialul de la Sighet, o opera de o valoare istorica si morala inestimabila. Dar nu vad de ce n-ar exista un Muzeul al Dictaturii Comuniste chiar in Capitala, preferabil intr-un loc cat mai accesibil, unde sa poate fi vizitat zilnic de elevi, studenti, turisti, oameni care au trait ori n-au trait acele timpuri. Intre un Muzeul al Dictaturii Comuniste la Bucuresti si Memorialul de la Sighet eu unul vad o relatie de complementaritate, de solidaritate morala si intelectuala. Un Muzeul al Totalitarismelor, cum sugereaza distinsul intelectual critic, doctorul Ion Vianu, imi pare ca nu face suficienta dreptate nici memoriei dictaturii comuniste, nici celei a Holocaustului. Holocaustul, cum demonstreaza istoricul Vladimir Solonari intr-o recenta carte intitulata “Purifying the Nation” (Woodrow Wilosn Center/Johns Hopkins University Press,2010) a fost pregatit de ideologiile extremiste de dreapta, inrudite cu mitologiile naziste. Dictaturile fasciste din Romania, cu consecintele lor genocidare c