Ioan Holender spune, a trăit şi trăieşte, doreşte, îşi aminteşte o sumă de lucruri pe care TREBUIE să le aflăm – cum altfel decât citind cartea sa, al cărei titlu abia că l-am parafrazat: Spuse, trăite, dorite. Amintiri, scoasă de Editura Universităţii Alexandru- Ioan Cuza din Iaşi. Este cel de-al doilea volum al său, cumva o continuare a primului, De la Timişoara la Viena, volum ce se vrea imperios devorat pe nerăsuflate!
Ioan Holender este un bun povestitor care, peste orice, are ce povesti! Cartea este, aş zice, un autovaccin al autorului, care trebuie să muncească la o mereu uriaşă tensiune şi care a scris aproape 300 de pagini dintr-un foc, după ce nu a mai fost generalul- director al Stadtsoper din Viena. Pentru că nimic nu este întâmplător, am deschis la paginile 200-201, unde Ioan Holender îşi aminteşte de ultimul Opernball, din februarie-lăsata secului 2010, de care s-a ocupat: „La fi nal am cântat eu însumi, cât am putut de bine, câteva măsuri cu textul uşor modifi cat din Liliacul de Strauss: „Mă bucur de viaţa cea nouă, ce de baluri mă fereşte”. Am fost aclamat şi astfel s-a încheiat definitiv această sarcină investită din exterior cu o importanţă exagerată, deşi în fond destul de superficială şi adeseori prostească. Lumea celor ce vor să pară mai mult decît sunt nu a fost niciodată şi a mea”.
Vreţi să ştiţi de ce şi cum de un nonvienez ajunge şeful cel mai longeviv al Stadtsoper? Simplu: pentru că este un profesionist puternic, carismatic şi curajos! Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost acum un oarecare anonim pensionar din Timişoara. Ioan Holender, nu vrea să pară mai mult decât este, la ce bun, căci el este oricum foarte mult! Spuse, trăite, dorite. Amintiri se afl ă în holurile sălilor în care sunt concertele Festivalului George Enescu XX. Citiţi-o, până ce Ioan Holender v-o va dedica, în seara de miercuri, 14 septembrie, în pauza concert
