Să presupunem că eşti proprietarul unei locuinţe decente, amplasată într-o zonă bună a Bucureştiului. La un moment dat, ajungi demnitar şi primul lucru pe care poţi să-l faci este să mergi la RA-APPS, cu cererea în mână, ca să primeşti un apartament de serviciu/protocol/reprezentare în care să te muţi cu toată familia. Trebuie să treci însă prin disconfortul pe care-l presupune această decizie: să-ţi cari după tine bunurile personale, să-ţi schimbi căminul etc. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că, teoretic, ai dreptul să stai în noul domiciliu exclusiv pe perioada mandatului public - care poate fi de 4, 3 sau chiar un an -, ar trebui să ai dubii serioase: „De ce aş face această nebunie?".

Am făcut acum doar un exerciţiu de imaginaţie. Cu siguranţă însă mulţi dintre noi s-au mirat de acest apetit aproape disperat al demnitarilor români sau al funcţionarilor în general pentru casele din protocolul de stat. Mirarea trebuie să fie cu atât mai mare cu cât mulţi dintre cei despre care vorbim nu sunt deloc oameni săraci, având condiţii locative cel puţin decente sau posibilităţi materiale suficiente pentru a-şi cumpăra case în cele mai bune cartiere ale Capitalei. Să luăm ca exemplu doar cazul ministrului de Externe, Teodor Baconschi, apărut recent în presă.

Demnitarul s-a mutat într-o locuinţă a statului, de 240 metri pătraţi, în cartierul Primăverii, în condiţiile în care deţine un apartament personal de aproape 100 de metri pătraţi, tot în cartierul Primăverii. Cazul ministrului de Externe nu este însă deloc ieşit din comun. Ba chiar normal, în contextul căpuşării fără jenă, în ultimii 20 de ani, a Regiei Autonome de Administrare a Protocolului de Stat şi a numeroaselor scandaluri în care a fost implicată instituţia atât din punct de vedere moral, cât şi legal.

De ce se expun totuşi atât de uşor demnitarii pe un subiect cu o miză aparent minoră?