În discursul public despre criza mondială există două elemente care introduc confuzie şi pun nisip în mecanismul de ajustare a echilibrului dintre cei doi centri de putere ai capitalismului (pieţele finaciare şi guvernele).

În primul rând, mulţi văd o singură criză, şi anume pe cea declanşată în iulie 2007 (pe scurt, criza financiară, atribuită pieţelor). În al doilea rând, mulţi dintre cei care vorbesc şi despre criza datoriilor suverane tind să o considere o consecinţă a primeia, rezultată în urma intervenţiilor statului pentru a contracara recesiunea asociată cu criza financiară. Această optică este însă greşită. În lumina ei apare că ceea ce a condus omenirea în criză, inclusiv la criza datoriilor suverane, sunt evoluţiile de pe pieţele financiare. Astfel, efortul de corectare este concentrat pe reglementarea pieţelor financiare, care tinde să devină excesivă. Reglementări dure pentru cele mai importante bănci l-au făcut recent pe Jemie Dimon, directorul general al JP Morgan, să spună că SUA ar trebui să ia în calcul retragerea din Comitetul de la Basel.

Corect este să vorbim despre criza financiară şi despre criza datoriilor publice ca despre două crize distincte. În articolul "Ce ştim noi despre capitalism şi nu ştia Marx" din 6 septembrie 2011 din Ziarul Financiar am arătat că echilibrul dintre cei doi centri de putere ai capitalismului se ajustează sub forţa crizelor economice majore, ultima ajustare având loc la sfârşitul anilor '70. Echilibrul stabilit atunci s-a reflectat în modul în care a fost condusă economia şi putem spune că fiecare centru de putere a evoluat spre a produce propria criză.

Criza financiară şi criza datoriilor suverane sunt rezultatele independente ale evoluţiilor paralele începute în anii '80 în sectorul privat şi în cel public. În sectorul financiar, securitizarea frenetică apărută după 2002 a fost un factor cheie