Au trecut trei ani de la falimentul Lehman Brothers, declarat în 15 septembrie 2008. În acea zi de groază, Lehman se scufunda, Merrill Lynch se vindea de urgenţă către Bank of America, iar o ameninţare şi mai mare apărea la orizont: AIG, care a fost naţionalizată în ziua următoare.
Acesta a fost momentul în care criza imobiliară americană s-a transformat într-una bancară şi apoi una economică internaţională. Turbioanele financiare au cuprins rând pe rând toţi giganţii bancari, coloşii industriali, iar în final s-au extins chiar la state. Oamenii simpli au plătit şi vor plăti cel mai scump exuberanţa bancherilor, lăcomia investitorilor şi indecizia politicienilor.
Trei ani mai târziu şi după 14 trilioane de dolari aruncaţi pentru a domoli criza, lumea arată la fel de rău. Evoluţia mondială a ajuns într-un punct în care pare că totul a fost făcut greşit. Singura diferenţă e că acum rămânem fără instrumente de a mai putea rezolva ceva.
"Eu cred că falimentul Lehman a fost un eveniment aproape singular, deşi n-ar fi trebuit să fie. Mult mai multe bănci ar fi trebuit să dea faliment, plus unele ţări. Nu s-a întâmplat şi asta generează hazard moral", a declarat pentru Jurnalul Naţional Liviu Voinea, directorul executiv al Grupului pentru Economie Aplicată (GEA). "La trei ani de criză, nu s-a schimbat nimic, nu s-a învăţat absolut nimic, criza nu s-a încheiat şi vom înainta cu paşi repezi spre dezastru. Este o criză a datoriilor neplătibile", crede şi analistul Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei.
● Citiţi şi: România, scufundată în datorii şi sărăcie
Ce s-a întâmplat mai exact? "În 2008, datoria privată a unor bănci a trecut la datoria privată a unor ţări. În felul ăsta, sistemul bancar a fost salvat cu preţul adâncirii crizei. Dacă statul e un administrator prost, cum poţi să te aştepţi ca state
