Concert cu peripeţii, cu sare şi cu piper! Aşa îmi va rămâne, printre amintirile despre Festivalul cu numărul XX, concertul Orchestrei Gulbenkian din seara de 13 septembrie!

Concertul a fost minunat, dar atât de lung, încât după prima lucrare din partea a II-a, adică după Suita a III-a în Re major "Săteasca", de George Enescu, jumătate din public a părăsit cu regret Ateneul, căci era deja ora 19, iar la 19,30 intra pe scenă la Sala Palatului Daniel Baremboim... Situaţii de acest fel au fost nenumărate de-a lungul ediţiilor, căci coordonarea duratelor nu prea funcţionează!

În timpul Suitei, pe partea evocatoare, subtilă, în care Enescu îşi aminteşte de casa copilăriei, a cântat un telefon, clar şi corect, tema unei simfonii, parcă de Mozart! Şi n-a fost destul, a mai primit cineva un apel, tot pe un moment în piano şi tot pe Enescu! La finalul părţii cu pricina, minunatul Laurence Foster,

dirijorul, s-a întors către noi şi ne-a rugat să verificăm telefoanele, căci fapta noastă ar fi desigur nu numai pe placul lui şi al Orchestrei, ci şi al lui George Enescu! Mare ruşine ne-a fost, şi sper că mai cu seamă celor ce au fost de vină!

A urmat piesa lui Benjamin Briten, apoi a continuat pomenita migraţie şi Foster, după minute în şir de aplauze, ne-a spus că cine chiar vrea să plece la Baremboim s-o facă ACUM!, iar ceilalţi, care rămânem, vom primi bisul cerut. Am rămas şi am auzit muzica din serialul Linia maritimă Onedin, adică Spartacus de Aram Haciaturian! O splendoare, cântată magistral de o orchestră ctitorită de un armean, de Calouste Sarkis Gulbenkian, care a făcut o mare avere din petrol, şi din ea a dăruit cu imensă generozitate CULTURĂ oraşului Lisabona. Ansamblul, ce va fi şi la Erevan peste câteva zile, evident îl "curtează" pe ctitor cântând Haciaturian! Final de mare clasă al concertului cu multă sare şi mult piper! Ce