La hanul cu nume ciudat „La depozitul turcesc“, proprietarii M. Grimbaun & Weis aveau, conform anunţului de scoatere în arendă, pe lîngă sufragerii, camere pentru „pasageri“, grajduri „pentru 200 de cai“ şi o „pivniţă mare“. Anunţul, publicat înTmsw. Ztg.1856;260, din fişa 3716 a Fondului Deleanu al Bibliotecii Academiei, filiala Timişoara, dezvăluie ceva care ne-a fost familiar tuturor celor care am trăit în copilărie în casă cu sufragerii, dormitoare, poate grajduri mari şi, desigur, pivniţă: locul magistral cu umbră, întuneric, răcoare de criptă şi, mai ales, mirosuri: de la miresme la duhori stătute, de la Proust la Bruno Schulz, de la Bachelard la ontologia vieţii trăite acolo preţ de un sfert de ceas. În „pivniţa mare“ unde totul este altfel! Tărîmul dulceţurilor, al butoiului cu varză murată, al celui mititel cu ţuică adăpostită între doage din lemn de dud. Totul acolo, în copilărie, în sfertul de ceas al rătăcirii, alunecând spre ontologia mirosului – sursă a unei anume frumuseţi: cum spune Baudelaire, în pivniţă stă ascunsă „la définition du Beau, – de mon Beau“ (Baudelaire, Journaux intimes, fusées – mon cœur mis à nu, 16) – un amestec de ceva vag, care este „quelque chose d’ardent et de triste, quelque chose d’un peu vague“, ceva „qui comporte une idée de mélancolie, de lassitude, même de satiété“ (Baudelaire, 16). Toate amestecate într-un mixer psiho-afectiv cu „încăperile casei pierdute, coridoarele, pivniţa şi podul“ care „sînt cuiburi pentru mirosuri credincioase, mirosuri despre care visătorul este încredinţat că nu-i aparţin decît lui“ (Bachelard, Poetica reveriei, 143). Cotloane aţîţătoare şi primejdioase ca în minunăţia cinematografică Fanny och Alexander în regia lui Ingmar Bergman. Pivniţa şi vinul se întîlnesc cu „la définition du Beau, – de mon Beau“ atunci cînd celor două li se alătură Ana în drum spre pivniţa casei „cu mîinile albe şi