Este ora trei. Proba de sunet s-a terminat și eu încă nu știu dacă o să fac interviul cu Avishai Cohen. Acum vreo trei săptămîni, Ray, managerul său, îmi spunea că nu-mi poate confirma nimic, „We have a crazy schedule, you know“. Acum vreo trei ore: „Hang around and we’ll see“. Mă învîrt în jurul scenei cam fără rost, avînd grijă să mă plasez, pe cît posibil, în raza lor vizuală.La trei jumate, Ray vine la boxa jurnaliștilor și-mi cere să-i arăt textul. Mi-l dă înapoi și-mi spune: „Ai o jumătate de oră, și nu-l întreba dacă mai exersează“. Ba uite c-o să-l întreb. În drum spre sala restaurant, Avishai îmi spune că-i e foame și că vrea o bere. Îi comand o bere și-l conving să mănînce o ciorbă de burtă, în timp ce mă gîndesc cu o mică îngrijorare că n-am mai înregistrat un interviu „pe mîncate“. Pe de altă parte, gîndul că ospătarii de la La Scenă nu sînt cei mai iuți mă face să sper că vom avea mai mult timp. După ce a mîncat ciorba, Avishai cere o țigară de la masa vecină. Fata care-i dă țigara rămîne uluită minute în șir. La patru și un sfert, îl văd pe Ray îndreptîndu-se spre masa noastră într-un iureș. Eram pe punctul de a intra în panică, dar Avishai se întoarce spre el și-i spune: „Another ten minutes“. Acesta este interviul: Te afli spre sfîrșitul unui turneu european de o lună, în care ai cîntat aproape zilnic. Prin ce se deosebesc aceste seri una de alta? Se deosebesc la fel ca zilele vieții noastre. Este cam același lucru, doar că aproape fiecare seară se întîmplă în alt loc din lume. Bineînțeles că fiecare concert are personalitatea sa, unele sînt mai animate, altele mai liniștite, dar e mereu o plăcere, pentru legăturile care se creează. Diferența constă în frumusețea mereu nouă care iese la lumină, oriunde s-ar întîmpla să cîntăm. Cred că în această comunicare, componenta principală este publicul; măsura în care el vă receptează și în care, apoi, ră