Concerte de mare clasă și momente sublime s-au tot înlănțuit – în zilele ce au urmat concertului de deschidere al Festivalului Enescu – ca într-o inefabilă sarabandă. Orchestre de prim rang, soliști dintre cei mai prestigioși– și nu neapărat la sfîrșit de carieră, cum se întîmplă adesea – ai vieții muzicale internaționale au populat sălile bucureștene de concert. Pline pînă la refuz cu un public dornic să recepteze marea muzică. Este limpede că efortul depus de organizatori dă roade și că un mare eveniment muzical este accesibil melomanilor români. Am tot citit lucruri extrem de judicioase despre aceste manifestări în Buletinul festivalului, distribuit gratuit. Îl recomand cu căldură tuturor. Găsim acolo tot ce ne-ar putea interesa. Multe articole extrem de atent elaborate sub raportul informației muzicale, fine și complexe analize, erudite pagini de istorie a muzicii, elogioase sau rezervate (mai rar) opinii despre compozițiile prezentate și despre muzicienii care se tot perindă. Condeie avizate ne țin în priză cu mersul vieții muzicale a festivalului. Mi-aș permite și cîteva observații despre public. Am tot citit că avem un public minunat. Oare chiar așa să fie? Nu are nici un rost să ne menajăm, dacă e să spunem, chiar și sotto voce, cîteva adevăruri. Este inadmisibil ca într-o sală de concert să fie atîta foșgăială. Orice sunet din afara celor de pe scenă devine un atentat la acuratețea partiturii. De aceea, fermoarele de la poșeteledoamnelor, trase cu o vioiciune nepermisă, jignesc urechea, nu doar în momentele orchestrale de tutti ale alămurilor. Ce te faci cînd într-un delicat solo de clarinet sau oboi, un domn foșnește vag plictisit revista festivalului și citește de zor, atent fiind doar la ce se scrie și nu la ce se aude? Ce ne facem cînd frumoasele evantaie oferite de un sponsor generos devin obiect de joacă și de fandoseală? Jocul infinit al frumo