Cine sunt colegii mei? Evident toţi scriitorii români de azi. Aş fi tentat să spun. Şi aşa ar fi bine. Însă, la o primă ochire prin băncile vecine sau mai îndepărtate ale breslei, pot lesne observa că, deşi îl consider coleg pe scriitorul X, el nu mă consideră colegul lui pe mine.
Colegialitatea implică o astfel de relaţie reciprocă. Schismele într-o astfel de relaţie (cum este şi cea care defineşte prietenia) nu au ce căuta. Or auto-impusele grupări de elită (cum s-a văzut că este cea de la recenta întîlnire din cadrul Colocviului romanului românesc sau cele iscate de grupurile unor edituri care impun nume de romancieri de mare glorie fără ca aceasta să fi adus laurii definitorii autorului) fac tocmai această diferenţă între scriitori. Dacă eşti pe val, deşi valul este unul cu totul şi cu totul artificial, cartea ta este luată în seamă; se scrie despre ea de la centru, subit vin şi criticii din provincie să consemneze despre ea, în aceleaşi sentinţe, şi devii, cît de cît, colegul rîvnitului cititor profesionist care te ia în seamă. Astfel, privită prin această prismă, literatura română de azi pare a fi foarte săracă.
Nicolae Manolescu, un cititor profesionist de excepţie, constata, cu tristeţe, această sărăcie a literaturii române, în general, de la origini pînă în zilele noastre. Ceea ce o face atît de absentă în spaţiile culturale care contează. Într-un fel are dreptate, dar, în cea mai mare parte, nu, pentru că tocmai comoditatea instalată în rîndul criticii şi istoriei literare a făcut ca această falsă opinie să se încetăţenească şi criteriile de selecţie să fie şi ele pline de aceleaşi prejudecăţi.
Un alt mare scriitor român contemporan, Nicolae Breban, observînd şi el această lipsă de opulenţă a operelor literare româneşti, a lansat îndemnul să se scrie cît mai mult, indiferent cum, eliminîndu-se amenda dată grafomaniei, pentru a îmbogăţ