Nu-i mare filozofie să observi că în ultima perioadă aproape fiecare an a fost decretat, la vremea bilanţului şi al statisticilor, drept un an al prozei. 2010 n-a făcut nici el excepţie în acest sens, deşi un număr mare de cărţi valoroase au aparţinut poeziei (semnalment, acesta, că marasmul social şi economic favorizează scrisul de calitate şi că singura industrie care duduie pe timp de criză e literatura? ). Mai vizibil totuşi ca niciodată a fost, anul trecut, relieful foarte interesant al prozei româneşti actuale. Alături de scriitori mai tineri sau doar recent consacraţi în roman precum Radu Pavel Gheo, O. Nimigean sau Dora Pavel, au revenit cu cărţi consistente "veterani" ai prozei precum Gabriela Adameşteanu sau Radu Mareş. De mult n-a mai fost atât de puternică impresia că, cel puţin în roman, avem o literatură stratificată şi complexă, la care contribuie scriitori de toate vârstele şi din toate generaţiile. Lucru banal, însă care merită amintit într-o logică strict evoluţionistă dacă ţinem cont că de la optzecişti încoace, fiecare generaţie urmăreşte să înlocuiască total, fără drept de apel, formula predecesorilor. Romanul are şansa să omogenizeze conflictele generaţioniste, demonstrând că nu există formule vetuste în sine, ci doar autori nepricepuţi sau cărţi ratate.

Dacă, la capitolul veterani autoarea "Provizoratului" s-a bucurat însă de lungi şi atente comentarii (n-au lipsit nici intervenţiile de critica criticii pornind de la cronici), aproape neobservat a trecut, în schimb, cel mai recent roman al lui Radu Mareş, "Când ne vom întoarce". Sigur că de vină e atât slaba putere de difuzare a unei edituri de provincie, cât şi inerţia criticii, cum acuză Daniel Cristea-Enache, printre singurii care au atras atenţia asupra valorii romanului. La acestea trebuie adăugată, însă, şi dificultatea de încadrare a romancierului Radu Mareş, care nu numai că n