Slovenia e o ţară mică, una dintre acele ţări care par mai degrabă propria lor hartă. Te-ntrebi dacă, o dată punând piciorul între graniţele ei, mai poţi pune şi piciorul celălalt. Treisprezece astfel de bucăţele de teren ar alcătui teritoriul României, care nici ea nu e o ţară din cale-afară de mare.

Populaţia, poporul sloven, care abia din 1991, la un secol şi mai bine după vremea independenţei celor mai multe alte state europene, şi-a câştigat şi el neatârnarea, nu urcă peste două milioane de locuitori. Capitala, Liubliana, e un oraş de mărimea Clujului. Aceste câteva rânduri de introducere mi s-au părut necesare înainte de a vă spune că am găsit aici, călătorind prima dată în ex- Iugoslavia, o ţară tare pe placul inimii mele. Am ajuns în Slovenia în cadrul unui festival cultural numit, după una dintre sutele de peşteri din Karst, Vilenica. Cu ocazia asta, am fost plimbat cam peste tot, prin sate şi oraşe, împreună cu un grup mărişor şi vesel de scriitori din toată lumea. Am putut face astfel un fel de colectare de eşantioane ale vieţii slovenilor la destul de multe etaje ale ei ca să fie destul de reprezentativă. Imaginea de ansamblu este a unei ţări care funcţionează, pentru care nu poţi avea decât simpatie, care-şi onorează trecutul şi artiştii şi are grijă de viitorul ei. Slovenia poate fi un model şi pentru atât de trista noastră ţară, mult mai întinsă, mult mai bogată, mult mai populată dar mâncată parcă de o boală sinistră, fără leac. Succesul Sloveniei este pentru mine cea mai limpede dovadă că bogăţia reală a unei ţări e dată de calitatea morală a oamenilor care-o locuiesc.

Această calitate morală, care ţine de civilizaţie, nu este engramată în codul genetic şi nu se păstrează prin "puritatea sângelui", ci e o construcţie istorică şi culturală. Slovenii au avut, pe lângă nenorocul de a fi un neam mic şi întotdeauna asuprit politic,