Eram în clasa a X-a când am "dat" cu toţii de Wagner, pasionându-ne cumplit; studiam acasă partitura de la Meistersinger, un prieten învaţase preludiul de la Tristan în reducţie şi mi-l cânta la pian în fiecare pauză (aveam în clasă un pian care până la urmă ne-a fost luat, căci se "trântea" în el la disperare; dar parcă dacă se cânta Rachmaninov nu tot aia ar fi fost? ) - Ehei, Tristan în fiecare pauză, în timp ce băieţii se fugăreau de dărâmau băncile şi câte unul, ca fluturele din Topârceanu, studia la vioară peste toată hărmălaia. Citeam Ciomac şi, în general, doar Wagner, ascultam la Biblioteca Universitară Walkyria, Meistersinger, Parsifal. La sala Radio, un bun dirijor, Tomaso Benintende Neglia, a pus Siegfried-Idyill şi Vorspiel und Isoldes Tod - "atât de grozav, încât îţi venea să scandezi ca la meci: Be-nin-ten-de!" Colega mea de bancă făcea mişto: "Vrei să zică ăia că te-ai dat cu Mussolini?"

Cu toate că imersiunea totală în Wagner e totuşi semn de necoacere, fiindcă, maturizându-se, omul descoperă straturi ale eului mult mai nuanţate şi profunde, a existat mereu, în acei ani ca şi acum, în România un public pentru Wagner, un public chiar foarte entuziast. Îmi amintesc că, la un concert, Marina Krilovici a bisat de două ori d'a capo Moartea Isoldei. Pur şi simplu, aplauzele nu mai conteneau.

Wagner m-a însoţit în cei mai frumoşi ani. La bacalaureat fredonam cu toţii leitmotivul "Nie sollst du mich befragen" - "Să nu îmi pui vreo-ntrebare", din Lohengrin - iar după bacalaureat, seara, de bucurie, am fost la Lohengrin-ul care se juca atunci cu Spiess în rolul principal şi Ohanesian în Telramund. (Leitmotivul ăsta cu "să nu-mi pui vreo-ntrebare" ar fi bun şi pentru bacalaureanzii de astăzi... )

* * *

Dar să ajung la spectacolul din 6 septembrie, al doilea din acest festival, cel la care am asistat. Foarte bună idee să fie astfe