Un nume e doar un sunet sau o succesiune de litere. Nu are o altă valoare sau un alt sens decât cel de a indica spre ceva în mintea umană - un concept, o persoană, o marcă sau un anume obiect ori individ.
În economiile moderne, oamenii fac distincţia între cuvinte generice, care se referă la concepte ori seturi de obiecte individuale (un anume gen de fruct, de exemplu), şi mărci comerciale, care se referă la anumite mărfuri sau servicii în jurul cărora cineva a generat valoare.
Prin lege, cuvintele în sine nu pot fi mărci, dar anumite moduri de a le combina - cum ar fi Evernote sau Apple Computer - pot fi protejate.
Sistemul numelor de domeniu din internet (DNS) a fost validat oficial la finele anilor '90 de Corporaţia Internetului pentru Numele şi Numere Atribuite (ICANN). Am fost preşedintele-fondator al ICANN, iar la acea vreme am urmat mai mult sau mai puţin regulile mărcilor comerciale, suprapuse cumva cu principiul „primul venit, primul servit".
Dacă puteai să demonstrezi că deţineai o marcă, puteai primi domeniul „.com" pentru acel nume, cu excepţia situaţiei în care altcineva cu o pretenţie similară ajunsese primul la noi. (Întreaga poveste e mai complexă, dar e prea lungă ca să încapă aici.)
Misiunea noastră era să devenim o concurenţă pentru Network Solutions, care era monopolist la acea vreme, dar nu ne-a reuşit decât parţial. Network Solutions a păstrat controlul registrului de domenii.com, în timp ce noi am creat o piaţă concurenţială pentru afacerea de revânzare, prin care registratorii vindeau numele direct utilizatorilor.
Acum ICANN merge pe o altă manieră de lucru, care permite o extindere extraordinară a spaţiilor de nume prin adăugarea de noi domenii de nivel superior (TLD), adică sufixele care urmează într-o adresă după punct, de exemplu .com, .org şi - în curând - .orice.
Problema e că extinderea spaţiilor