De la Haydn la Enescu – o distanţă stilistică enormă, pe care cvartetul american (Chicago, 1946) a parcurso degajat ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai fi resc cu putinţă. Desigur, componenţa nu mai este cea de la origini dar nivelul artistic s-a păstrat. Este o formaţie de mare clasă care cântă cu rafinament dar în acelaşi timp cu o naturaleţe desăvârşită, fără urmă de pedanterie sau didacticism.

Cel care dă tonul este incontestabil conducătorul formaţiei, primul violonist Ralph Evans, care de altfel desfăşoară o carieră solistică pe cont propriu fiind în plus şi compozitor, ceea ce-I permite să meargă în profunzimea muzicii interpretate. Această viziune "din interior" a actului componistic îi permite Cvartetului Fine Arts să pună în evidenţă structura lucrărilor cu maximă claritate – nu numai la Haydn sau la Schumann, dar chiar şi într-o creaţie de complexitatea Cvintetului cu pian de Enescu.

În ceea ce priveşte componenta stilistică a interpretărilor, ea se diferenţiază foarte fin de la o piesă la alta. Cvartetul op.77 nr.1 de Haydn – o lucrare târzie, cu dezvoltări dramatice anticipând stilul beethovenian – pretinde totuşi o abordare în manieră rococo: arcuş puţin, frazare predominant în détaché. Dimpotrivă, Cvartetul nr. 1 de Schumann, compus patru decenii mai târziu, cere o complet altă tehnică, cu trăsături largi, bine susţinute. Aici, pe lângă stilul romantic de interpretare, pe lângă claritatea cu care au apărut evidenţiate toate articulaţiile formei, membrii Cvartetului s-au concentrat şi pe contrastele de caracter dintre mişcările lucrării: pitorescul Scherzo, bazat pe un auto-citat din Albumul pentru tineret (piesa Călăreţul sălbatic) într-un ritm năvalnic, nestăvilit, finalul umoristic, dansant, cu o amuzantă evocare a cimpoiului înainte de sfârşit.

Am fost mai puţin încântată de accelerando-ul intempestiv din ultimele