În fine, prima oară după abandonarea longevivei montări dintâi, în regia lui Jean Rânzescu, a apărut o şansă a durabilităţii în repertoriu pentru "opera vieţii" lui George Enescu, datorită echipei Anda Tăbăcaru Hogea – regie, Viorica Petrovici – scenografie, Răzvan Mazilu – coregrafie.
Noua înscenare nu e nici conjuncturală ca a lui Andrei Şerban (oricât de mult ne-a impresionat pe unii dintre noi la momentul respectiv), nici extravagant-futuristă, spectaculoasă dar nefiabilă ca a lui Petrică Ionescu. Este înainte de orice utilă şi onestă în raport cu partitura muzicală, ajutând spectatorii şi interpreţii întru descifrarea / relevarea sensurilor acestei drame de mare profunzime filosofică.
Decorurile şi costumele sunt simple, sugerează vag antichitatea greacă dar şi "spaţiul mioritic". Totul pare o simfonie în albauriu cu simbolice pete de culoare; roşul înfaşă pruncul nou-născut dar înveşmântează şi Sfinxul, în roşu şi negru apar ursitoarele balerine însoţindu-l permanent pe Tiresias – idee interesantă, sugestiv realizată, ca de altminteri întreaga coregrafie, care are în această montare o pondere aparte. Albul se maculează în tabloul ciumei şi se purifică la finalul dominat de nuanţe azurii.
Proiecţiile sunt mportante, din multitudinea de sugestii detaşându-se şi revenind obsedant, în punctele cele mai semnificative ale acţiunii, spirala; se naşte, creşte, se multiplică, se frânge, piere, renaşte...
Emblematică şi enigmatică, ea apare şi ca decoraţie vestimentară pe pieptul lui Laios, al lui Oedipe, al lui Teseu, la acesta din urmă părând că generează o cheie sol.
Personajele principale se detaşează din mulţimea care le înconjoară aproape permanent (optim gestionată ca prezenţă şi evoluţie scenică), se văd bine, relaţionează credibil, cu naturaleţe. Efectul ratat al paricidului prin intrarea prea devreme a lui Lai