Sigur, marile capodopere nu mor niciodată. Dar viaţa lor, este pe podium, pe scenă, în faţa publicului. Iar ambiţia scenelor lirice a fost, dintotdeauna, ca valorile creaţiei naţionale să existe în repertoriul permanent. Ceea ce, din păcate, la noi nu s-a întâmplat. Iar Oedipe-ul enescian este cel mai trist exemplu.
Parcă am fost urmăriţi de un nedrept destin, să avem în minte memorabila tălmăcire a lui David Ohanesian, grandoarea spectacolului semnat de Jean Rânzescu, iar toate încercările care au urmat, din varii motive, de la modernisme exagerate la aluzii hollywood-iene, care blocau desfăşurarea stagiunii, pentru o reluare – circa o săptămână – să fie topite în uitare.
Problema pare, însă, mult mai complicată. Trebuie să le dăm o şansă şi altor creatori, din generaţii mai tinere, să se aplece asupra acestui opus genial, dar cine nu poate lua în calcul şi costul montărilor, şi faptul că apariţia pe afiş, după premieră, conform tradiţiei, devine atât de sporadică încât imediat este abandonată...
Nu ştiu dacă varianta actuală, semnată de regizoarea Anda Tăbăcaru, va avea altă soartă, numai şi numai publicul poate decide, dacă i se va da ocazia, dar fără nici o reţinere, se poate spune că strădania întregului colectiv este remarcabilă, că este o notă excelentă pe blazonul primei scene lirice.
Cum aş putea face alt comentariu ascultând orchestra, apreciind ştiinţa, echilibrul, cum au fost lansate şi urmărite leitmotivele, anvergura comentariilor ample, desenul fabulos al fiecărei pagini sub bagheta lui Tiberiu Soare, convins că de la aparatul orchestral, de la muzică porneşte totul, iar imaginaţia celorlalţi creatori poate fi stimulată?!
Sau celebrul cor al maestrului Stelian Olariu, care urcă auditoriul spre culmi rar atinse, sau participările muzicale extraordinare ale soliştilor Pompeiu Hărăşteanu, Horia
