Nu mai este un secret pentru nimeni ca Uniunea Europeana si in special cele 17 tari din zona euro (in fapt 21 pentru ca Montenegru, Vatican, San Marino si Monaco folosesc euro in mod informal) se afla intr-un „punct de inflexiune”. Cum si de ce s-a ajuns in aceasta situatie a facut obiectul a nenumarate comentarii si analize. De exemplu, in ultimele trei zile, cele mai influente si prestigioase publicatii economice din lume The Economist, Wall Street Journal si Financial Times au dedicat atat prima pagina cat si o serie de largi editoriale temei salvarii monedei unice europene.
Se poate distinge un consens general, sprijinit teoretic si de majoritatea politicienilor europeni, in jurul ideii de integrare a finantelor zonei euro si de finantare pe aceasta baza. Acest consens se bazeaza in mare pe doua argumente: cifrele agregate ale UE (datorii publice relativ fata de PIB, deficit bugetar si de cont curent, etc) arata mai bine decat cele ale Statelor Unite si alternativa (adica destramarea chiar si partiala a euro) este dezastruoasa. Diavolul, insa, este in detalii.
Timpul nu mai are rabdare
Teoria generala este in principiu simpla. Datoriile suverane individuale ale statelor din zona euro devin obligatii comune. In contrapartida toate statele isi cedeaza o parte din suveranitea economica catre o entitate supranationala care are rolul de gardian bugetar. Un astfel de sistem ar inlatura temerile pietelor despre solventa si lichiditatea diferitelor tari si ar mentine un nivel omogen, relativ redus al dobanzilor ceea ce ar ajuta cresterea economica. In practica sunt doua obstacole mari: calendarul tranzitiei catre un sistem unificat precum si mecanismele de implementare.
Criza datoriilor suverane in UE se desfasoara cu incetinitorul de aproape doi ani si fiecare masura de contracarare anuntata pana acum a fost cu un pas in urma evolutiilor de piat
