Haideti sa o recunoastem deschis, chiar daca nu ne cade bine: servitori umili la case mari, intorsi acasa, o facem adesea pe boiernasii intr-un fel no man's land. Am spus-o, de mai multe ori, si in trecut (asumindu-mi, constient, valul de sudalmi de pe forumuri), ca profilul, entitatea, mentalitatea (sau orice alta denominatie vi s-ar parea potrivita) romanului emigrat - probabil, si a/ale emigrantului in general - sufera anumite mutatii bizare, ce ar putea, la rigoare, sa ne dea de gindit. In perioada stagiului Fulbright american, dar si a diverselor peregrinari internationale („euro-atlantice", ca sa fiu in ton cu timpurile), am cunoscut diverse comunitati ale diasporei romanesti, reusind, spun eu, sa articulez o perspectiva suficient de elaborata asupra problemei. Fac o distinctie de la bun inceput. Stiu, desigur, ca romanii emigrati nu sint uniformi - nici la nivel de individualitate, nici la cel de grup. Ca si in tara, in diaspora exista oameni si oameni, cu pregatiri, destine, viziuni si etici diferite. De asemenea, exista grupuri si grupuri. Una este sa te referi la diasporele romanesti din Italia, Spania si Franta (macinate, in linii mari, de infractionalitate si analfabetism) si alta sa te ocupi de emigrantii romani din Canada si Statele Unite (unde elitele intelectuale isi fac simtita, tot mai mult si mai intens, prezenta). Totusi, actul emigrarii in sine produce, se pare, macar la romanii ultimilor douazeci de ani citeva similaritati comportamentale care, fie si dintr-un unghi limitativ, pot contura ideea tipologiei comune. Repet, m-am familiarizat, pe parcursul tribulatiilor mele internationale, cu destui compatrioti (din diverse categorii), pentru a sustine, neezitant, o opinie in legatura cu aceasta tipologie. Un lucru demn de retinut (si de reamintit) e acela ca, macar in America, m-am straduit, constant, sa evit compania romanilor locali, desi intr-o