Între gândirea pozitivă şi minţirea de sine diferenţa e foarte mică. Pentru mulţi, insesizabilă. E gândire pozitivă când te bazezi pe jumătatea plină a paharului, dar pentru mulţi tot gândire pozitivă e şi când nesocoteşti jumătatea goală.
Într-o carte de istorie revizuită, „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale” şi tipărită curând după 1990 de profesorul Ioan Scurtu, am avut pentru prima oară în faţă citatul despre strămoşii noştri din Herodot, aşa cum apărea acesta întreg în lucrarea clasicului antic. Până în 1990, ştiam că Herodot ne lăudase fără rezerve, înaintaşii scriind că geto-dacii erau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Am cunoscut, aşadar, numai jumătatea plină a paharului şi am trăit cu unele convingeri exagerate. Ca toată lumea românească născută după al doilea război mondial, de altfel, care nu a avut acces la întregul citat.
După cele mai multe dintre jumătăţile istorice de adevăr, cu care am fost crescuţi, într-un excedent de mândrie naţională, urmează un „dar...”. Şi unele precizări, care întregesc prima jumătate cu o a doua adeseori stânjenitoare, de genul „băiat bun, dar cu probleme de caracter” sau „oameni harnici, dar nechibzuiţi cu rodul muncii lor”. Nu m-am referit decât rar şi cu multă prudenţă la tot citatul din Herodot descoperit după 1990, întrucât, atunci când ar fi fost s-o fac, am avut în dialog numai indivizi înţepeniţi în nişte credinţe atât de patriotice, încât era mai cuminte să n-ai de-a face cu ei nici pe o uliţă în întuneric şi nici la lumina zilei. Când patriotismul conduce la violenţe, precis că e dublat de unele întrebări neconfortabile.
Cum se întâmplă de obicei cu lucrurile ce nu sunt confirmate cu anii, începi să te îndoieşti că le-ai citit sau întâlnit. Zilele trecute, un confrate reia, cu o incisivitate profund pozitivă, într-un articol de cotidian – Sictir, impostorilor! – tot citatul
