Aţi numărat de câte ori primiţi într-o zi răspunsul „Nu ştiu", „Nu e treaba mea", „Nu se poate"? Indiferent unde ne-am duce, indiferent ce am face, ne lovim de refuzuri, de dat din umeri şi suntem pasaţi de colo-colo.

Acesta este imposibilul pe care îl avem de înfruntat zilnic, de cum ieşim din casă şi dăm piept cu lumea. Negaţia se extinde de la chestiuni mărunte, pe care le-am putea rezolva lesne, până la probleme majore, de a căror rezolvare depinde soarta unor oameni. A intrat în sângele naţiunii să spunem „Nu" din start, că ni se pare mai simplu. Şi nihilismul se propagă, ca o molimă de care suferim incurabil. Un şir de „Nu" duce la blocaj, la imposibilitatea de a progresa. Dacă am folosi la altceva timpul pierdut cu explicaţiile de ce „nu se poate" cutare lucru, am fi departe. Am învăţat însă că, de cele mai multe ori, „Nu" ascunde limitare. Dacă ar fi puţin destupat la minte, papagalul „Nu" ar schimba refrenul în „Să încerc". Şi ar fi primul pas spre rezolvarea problemei. Ultimul caz de „Nu şi nu" l-am întâlnit tocmai la oameni care se pretind deschizători de drumuri: dascălii. Pentru o simplă întrebare, cu răspuns de 30 de secunde, am ajuns cu telefoanele tocmai la Ministerul Educaţiei. Iniţial, am crezut că este vorba despre persoane izolate care nu au habar. La inspectoratul şcolar nu se cunoştea o statistică elementară pentru un început de an. Dar nici domnul de la minister n-a reuşit să dea un răspuns. Scuza lui: centralizarea vine de la inspectorate şi, dacă cei de aici nu o fac, el de unde să o aibă? Dar nici nu a cerut-o, căci o va primi prin octombrie, la o consfătuire naţională. Deci un părinte nu are nicio şansă să afle care sunt opţiunile şcolare ale copilului său? Răspunsul sincer a fost afirmativ: „Da, aşa este. Nu are de unde afla". Şi exemplele continuă la nesfârşit. Aeroportul nu ştie câţi pasageri a avut în această vară, pentru că nu a