Gestul preşedintelui Băsescu de a-şi ruga fiica să înscrie marca "Mişcarea Populară" la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci echivalează cu recunoaşterea unui eşec.

Este un semn de singurătate, dezamăgire şi lipsă de speranţă. În clipa în care preşedintele unei ţări încredinţează celui mai apropiat membru al familiei misiunea de a face primul pas legal pentru constituirea unei noi mişcări politice înseamnă că nivelul de încredere în instituţiile de partid, în oamenii pe care s-a bazat până acum pentru a-şi atinge obiectivele, precum şi în cei alături de care ar putea lucra pentru viitorul proiect se apropie de zero.

Prin definiţie, o mişcare politică "populară" autentică nu poate fi altceva decât un efort de echipă, o construcţie participativă, fundamentată pe o comuniune de interese şi valori împărtăşite de un număr larg de cetăţeni dispuşi să lucreze împreună. Un concept diametral opus celui care a caracterizat până acum mandatul prezidenţial, croit "la comandă", pe măsura unei personalităţi dominante, autoritare, care, deşi animată de cele mai bune intenţii, şi-a fixat priorităţile şi căile de acţiune bazându-se aproape exclusiv pe propriul instinct. Şi care acum pare să ia forma unui individualism şi mai accentuat.

Chiar şi posibilitatea ca demersul preşedintelui să fi fost unul pur formal, de a securiza o marcă pentru a preîntâmpina confiscarea ei de către adversarii politici, indică acelaşi lucru. Cel puţin deocamdată, pentru materializarea proiectului "Mişcarea Populară" Traian Băsescu se bazează pe un singur om. Pe el însuşi.

Preşedintele a ajuns în acest punct mort din cauza slăbiciunilor activiştilor de vârf din PDL, a inabilităţii puţinilor intelectuali care îi stau alături, dar mai ales din vina sa.

Varianta ideală pentru liderul de facto al PDL ar fi fost ca partidul să îl asculte. Să îmbrăţişeze strategia aparent sinuc