Caut în trecut legături cu lucrurile părăsite. În fișa cu numărul 4611, găsesc un text care se potrivește: oricînd putem găsi paragina unor realități depășite de istorie, aruncate în colț. Iată textul cu trimiterea bibliografică riguroasă: „În locul mănăstirii ruinate care exista încă din epoca turcească, capucinii construiesc în 1727 o mănăstire (cu biserică) nouă. Este inaugurată la 2 aug. În prezența consilierului adm. Rebentisch. Deoarece biserica nu a fost încă gata slujba a fost oficiată în refectoriu. În Szentkláray J., Mercy Cl. Fl. kormányzata a Temesi bánságban, Budapesta, Edit. M.T.A. 1909, pag. 73“. Altundeva, în fișa 1322, ne este adus la cunoștință ceva familiar locuitorilor din cartierul Fabric: „Casa nr. 11 din strada Schlossgasse este complet ruinată și reprezintă un pericol public. În fața ei se strînge gunoi“. Întru totul la fel în mileniul nou, pe malul Begheiului, fostele active ale fabricii „Tricoul roșu“ seamănă cu ruina din secolul al XIX-lea: gunoiul se strînge pe lîngă zidurile ruinate pe cale naturală în felul în care buruienile năpădesc aleile cimitirului de pe strada Russu Șirianu, în ciuda administrației privatizate, interesată mai ales de lucrările de betonare și deloc de igienizarea vegetală, vorba ministrului Agriculturii. Buruienile și gunoiul dau năvală peste case, alei și lespezi pe care le acoperă cu umbră, umezeală și torpoare. De fapt, lucrurile moarte ne învață cum e să mori. În același timp, cultura morții o dobîndim (și) prin rătăcirile în Biblioteca borgesiană: „«Frate al Morții», spusese despre Somn, în Iliada, Homer; diferite monumente funerare – după spusa lui Lessing – stau mărturie acestei înrudiri. «Maimuța morții» (Affe des Todes) îl numise Wilhelm Klemm, care mai spusese cîndva: «Moartea este întîia noapte liniștită». Iar înainte, Heine scrisese: «Moartea este noaptea răcoroasă; viața, ziua zbuciumată... » «S