La sfârşitul anului 1998, graficianul Aurel Bulacu, pe atunci director al Liceului de artă Tonitza şi autor al programei naţionale de predare a gravurii, era invitat să jurizeze selecţia a peste 1000 de stampe trimise la 5-a ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură de la Belgrad.

Îl întâlnea, venit de la Paris, pe Vladimir Velickovič (n. 1935), membru în juriul de premiere. În anii de formaţie ai artistului român (1966‒1972), care au corespuns dezgheţului cultural de după moartea lui Gheorghiu-Dej, desenatorul sârb era o vedetă incontestabilă a forţei figurativului în estul european. Pictura şi grafica lui Velickovič erau un exemplu "al punerii în răscruce" a corpului prin descompunerea mişcărilor, a căror reprezentare realist-fantasmatică accentua neliniştea interioară. Este ceea ce oferea şi tânărul Bulacu în gravura Insomnie, acceptată în 1976 la Bienala de la Cracovia. La ambii artişti, scenariile corpului uman sau animal emanau violenţa tensiunii, aplicată pe segmente anatomice cu încărcături simbolice particulare.

După marea expoziţie din 1991, Galeria Etaj ¾ a Teatrului Naţional (premiată şi reper al dezgheţului senzual în figurativul timbrat expresionist), Aurel Bulacu devine un desenator al culorii tratate tumultuos, combinatoriu, ades peste imprimări ale plăcilor gravate. Când porneşte desenul, Bulacu "căleşte" hârtia şi la propriu, şi la figurat. La propriu, o prinde de planşetă cu benzi adezive, benzi care s-au lipit în memoria sa plastică şi din armurile în curs de restaurare. Repartiţia sa, ca şef de promoţie, grafician la Muzeul Naţional de Istorie, 1972-1980, s-a insinuat în seria importantă a Armurilor prezentată în expoziţia personală din1978. După desprinderea desenului colorat de pe planşetă, rezultă ades în oglinda paginii un supliment de perimetru grafic, o eboşă de chenar pensulat liniar sau şerpuitor. Delimitarea teritorială