Decizia cu privire la aderarea României la spaţiul Schengen nu a fost luată joia trecută, aşa cum se aşteptau mulţi. Două state europene, Olanda şi Finlanda s-au opus aderării statului nostru şi a Bulgariei acum.

Mulţi se vor întreba asupra motivelor: unii vor analiza speculând, unii vor arunca răspunderea pe umerii altora, iar duelul acesta se va purta nu acolo unde ar trebui, ci la televizor. Sunt convins că se va plasa eşecul aderării în sfera sistemului judiciar român – iar dacă va fi aşa, spune deschis că ar fi doar un mod penibil al politicienilor de a nu-şi asuma răspunderea.

Acum, în ce mă priveşte, în virtutea funcţiei pe care o ocup, am luat la cunoştinţă de conţinutul discuţiilor din data de 15.09.2011 care au avut loc în parlamentul olandez când ministrul imigraţiei a exprimat poziţia Guvernului său de a se opune deocamdată aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. În esenţă, se spun următoarele:

Ministrul Leers a susţinut că autorităţile de la Bruxelles poartă responsabilitatea pentru graniţa externă a UE iar România este la graniţă; condiţiile de aderare trebuie să fie îndeplinite atât sub aspect tehnic (iar România le îndeplineşte), cât şi în ce priveşte statul de drept, combaterea corupţiei şi a infracţionalităţii organizate; MCV este testul acestor condiţii, iar raportul din iulie 2011 concluzionează că nu sunt suficiente progrese durabile şi ireversibile, mai ales în ce priveşte, pentru România, sentinţe finale în dosarele de corupţie la nivel înalt şi îmbunătăţirea metodelor de anchetare; nu există încredere deplină în cei de la graniţă, iar în prezent deja cetăţenii UE încep să-şi piardă încrederea în UE.

Parlamentarii olandezi au comentat că România şi Bulgaria nu îndeplinesc întru totul condiţiile de aderare; sunt progrese, dar şi dezamăgiri pentru ce nu s-a înfăptuit; degeaba traficul aerian corespunde cerin