Ceaţa nu este nimic altceva decât un nor aşezat pe sol. Milioane de particule microscopice de apă aflate în suspensie în aer. Vizibilitatea este redusă. Lipsa reperelor obişnuite necesare orientarii, deranjează atât vânătorul cât şi câinele.
Dacă eşti un bun cunoscător al terenului şi eşti însoţit de un scotocitor poţi surprinde multe păsări. Acum nu mai este decât un aspect de etică, de a şti să te opreşti vânând cu bun simţ.
Câinii au un comportament schimbat faţă de zilele senine. Vântul care nu bate şi nici macar nu adie cât şi umezeala ridicată existentă în aer constitue un handicat deosebit pentru câine. Zgomotele sunt estompate şi dispersate şi nu poţi stabili cu certitudine direcţia de unde vin.
Câinele stă mai aproape de vânător, la limita contactului vizual sau auditiv şi ascultă comenzile date. Poate ambianţa neliniştitoare, lipsa de siguranţa prin diminuarea capacităţilor senzitive să-i creeze un sentiment de frică de a nu se pierde de de vânător.
Cei mai expirementaţi din breaslă spun că de asemenea vânatul se comportă diferit. Vânatul cu par (iepure; vulpe şi chiar porc) se depărtează de la primele zgomote auzite cu mult în afara limitei vizibilităţii.
În schimb păsările (potarniche, fazan, sitar sau raţă) aşteaptă într-o imobilitate şi cu un calm greu de explicat. „Poate că ecranul opac creat de ceaţă şterge reperele pe care le are fiecare pasăre în caz de fugă preferând să se ascundă rămânând imobile”, spun vânătorii.