Bogătaşii României au alte isprăvi de sponsorizat decât isprăvile culturale. Pentru mulţi, ar fi un fleac să finanţeze centre de studii.

România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun" expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei.

Din fericire, am (încă) unele argumente care mă asigură că nu suntem un popor de ţoape, de stricători de limbă şi de moravuri, de obraznici prost-crescuţi şi ignoranţi fără ruşine. Din când în când, percep şi o altă Românie, onorabilă, ataşantă, competitivă. Dar despre această Românie nu vorbeşte nimeni, iar reprezentanţii ei au foarte puţine şanse să-şi valorifice înzestrările şi hărnicia.

Un inventar al României bune, de care să nu ne simţim stingheriţi, ar fi, poate, o întreprindere igienică: ar da curaj, ar da combustibilul sufletesc necesar unei creativităţi relansate. În ce mă priveşte, ştiu câte ceva despre o mulţime de tineri ale căror calităţi se irosesc în marginalitate şi semi-anonimat, deşi fiecare dintre ei ar fi foarte bine primiţi în mediile academice civilizate