"Bunicul tau a fost avocat, unchiul tau este un avocat celebru, eu sunt avocat, tu cam ce ai de gand sa faci?" Nu este o replica dintr-un film, este replica pe care mi-o tipa tata in ureche de fiecare data cand luam vreo nota mai mica. Era frustrant. Trebuia sa ma ridic la asteptarile familiei, ma visau avocat. Eu... eu vroiam sa fiu liber, sa las viata sa isi urmeze cursul normal.
Am luat lectii de drept de cand aveam 3 ani. Tata imi dadea sa analizez diverse situatii, sa gasesc un vinovat si un nevinovat, sa imi argumentez parerile. Am culminat prin clasa a 3-a cand am participat de pe margine la o bataie intre colegi, iar cand a venit invatatoarea si i-a despartit am tinut o adevarata pledoarie pentru cel care incasase, ziceam eu “pe nedrept”, pumnii adversarului. Nu imi propusesem sa fac asta. In timp ce toata clasa il sustinea pe unul sau pe celelalt, eu stateam si analizam cauza, situatia creata si numarul loviturilor. Ce a facut invatatoarea? M-a dat exemplu in fata clasei. Abia atunci mi-am dat seama ca am pierdut "bucuria" unei rafuieli intre pusti. Atunci mi-am dat seama ca sunt ca un om mare, cand de fapt era un copil care visa la aventura.
Mi-am trait copilaria si adolescenta invatand foarte bine. Asa spun eu acum, insa daca ii intrebam atunci pe parintii mei, ei erau foarte dezamagiti. Imi dadeau exemple de copii ai prietenilor lor care invata foaaarte bine si care "vor ajunge medici, profesori sau arhitecti, exact ca parintii lor. Ei de ce se pot lauda cu copiii lor, iar noi trebuie sa ne fofilam mereu? Ne-ai innebunit cu veleitatile tale de aviator! De-aia esti numai cu capul in nori".
Da, eu ma visam pilot. Vroiam sa vad lumea de la inaltime, vroiam sa simt libertatea cerului si reponsabilitatea unui om care raspunde de vietile oamenilor. Eram bun la matematica si la fizica, desenam avioane si ma vedeam pilot.
@
