Pe vremuri se spunea „reclama e sufletul comerţului", dar nu se mai făcea reclamă, iar vorba asta era o amintire frumoasă a celor bătrâni, care apucaseră alte timpuri. Azi nu se mai spune aşa, în schimb se face o reclamă deşănţată la orice, de la medica-ment la băutură sau universitate particulară. Apropo de cea din urmă, ştie toată lumea că s-a făcut un clasament al universită-ţilor, din care cele particulare, veritabile maşini de făcut bani şi mai puţin specialişti în ceva, nu au ieşit prea bine.

De fapt, au ieşit, ca să zicem aşa, pe locul trei, adică în clasa celor care pot ţine cursuri şi maximum exa-mene de licenţă, dar nici vorbă despre masterate şi doctorate. Ei bine, nu mai pot urca o dată în autobuzul 133 - şi probabil lucru-rile stau la fel şi în altele - fără să aud că o anume universitate par-ticulară, „universitate de elită", primeşte înscrieri. Mă întreb ca prostul dacă e voie ca o asemenea reclamă să devină publică. Nu cumva este un echivalent al impos-turii celor care se dau drept cine nu sunt ca să subtilizeze nişte bani de la creduli?

Ce să mai spun despre reclamele pentru case de vânzare? Apăreau acolo, şi mai apar încă, nişte vile în faţa cărora cuvântul/noţiunea de vilă începe să se clatine. Aceste reclame sunt şi ele făcute publice, la rubrica respectivă a ziarelor. Fireşte, nu poţi pretinde de la oficiul care înregistrează reclamele pentru ziar să contro-leze/verifice fiecare anunţ şi conformitatea lui cu obiectul real. Cândva, un scriitor plin de imaginaţie şi de umor a povestit cum îi denumea femeia de ser-viciu de la o publicaţie pe repor-terii care înfrumuseţau trista realitate socialistă în articolele lor. Ficţionarilor!, le striga aceas-ta. Păi, noi acum suntem plini de ficţionari şi nu numai cei recu-noscuţi pentru opera lor literară, ci mai abitir cei care practică ficţiunea prin anunţuri. De aici să se tragă şi tot mai