Foto: Cristian Marcu „Noi avem destulă minte, dar nu-i bună toată!”, zice vecinul meu Dan, poliţist, citând un banc cu ardeleni, într-o conversaţie matinală relaxată cu alt vecin, nepoliţist. Îi aud din pridvorul casei bătrâneşti de la Sângeru, nimerită între primărie, în dreapta, poliţie, în stânga, şi peste drum, biserică. Comunitatea rurală îşi dezmorţeşte oasele încet, fără mişcări bruşte, după duminica de ieri. Culeg de cu zori frunzele moarte ale muşcatelor care se încăpăţânează să rămână abundente floral, chiar dacă toamna, atârnată în scripeţii ei stelari, nu pare a fi prielnică vietăţilor cu frunze.
Răspund unor saluturi şi intru şi eu în vorbă. Seceta, venită din fericire la isprăvirea ciclurilor vegetale ale multor culturi agricole, seacă totuşi viaţa subţiată a firului de iarbă, iar în câmp a pus la păstrare bietul bob de grâu care ar fi trebuit să germineze. Vă dăm o veste bună, anunţă vesele crainicele buletinelor meteorologice, vremea va fi în continuare caniculară! Bună pentru cine? Foametea ne mănâncă! – anunţă nea Drăcea din Tisa, sat aparţinător. Îl ştiu de când eram copil. E mic, zvelt, hâtru. Timpul lunecă peste el fără să-l nimerească. Circula vorba că are câte o iubită în fiecare sat şi sunt multe sate pe valea Cricovului Sărat. Le-o mai avea şi acum? Sunt sigur că a trecut suta de ani. Râd.
Cum să te mănânce seceta? Vorba mâncare n-are ce căuta lângă secetă! Are, mă contrazice omul. Intrăm, eu din balcon, într-un halat tras peste pijama, el din şosea, într-o conversaţie filosofico-aiuristică din care nici eu, nici el nu mai înţelegem nimic. Nea Ion Drăcea are timp. A avut mereu. Aşteaptă nesosita maşină cu pâine şi el e mereu nevorbit. Eu trebuie să mă trag în odaie şi să scriu, să comentez. Ce să comentez? Amicul meu, dascălul de şcoală, cu care mai despicam în patru politica, nu mai dă pe la mine. Ne-am certat de când cu
